Distinse domnule mare dramaturg Stefan Caraman

La articolul postat zilele trecute pe blog cu titlul “Dramaturgii cer sa se impuna” am primit un comment de la dramaturgul Stefan Caraman, initiatorul scrisorii dramaturgilor catre Parlamentul Romaniei.

Distinse domnule mare dramaturg

Se vede clar ca ma acuzati de o chestie pe care dumneavoastra nu ati facut-o.

Ati zis ca ati citit postarea mea, lucru pe care eu nu-l cred. Si daca ati citit-o, inseamna ca nu ati inteles nimic din ea, si v-ati repezit sa ma contraziceti, expunandu-va total descoperit. De-asta revin cu completari.

Ma acuzati ca nu v-am citit scrisoarea. De unde dracului s-o citesc daca nu ati publicat-o nicaieri, nici macar pe site-ul sau blogul dumneavoastra? Am citit si eu ce a aparut in presa, ca toata opinia publica.

Update:Ulterior am citit si scrisoarea si raman la aceeasi parere. Multe cuvinte scrise in vant…

In mod normal as fi raspuns cu un alt comentariu, insa, se pare ca ori nu am fost inteles, ori nu s-a vrut sa fiu inteles, si atunci revin. De data asta mai explicit. Promit.

Pentru inceput voi raspunde commentului:

“e clar ca atat tu cat si majoritatea nu ati inteles despre ce este vorba si ati reactionat dupa ureche;”

Nu am nici o vina daca din scrisoarea dumneavoastra, preluata de presa, lucrurile se inteleg asa. Poate domnia voastra a vrut sa spuna altceva decat ce se intelege… Cat despre reactia dupa ureche, dezvolt mai tarziu si acest capitol. In articolul la care ati postat comentariul se facea trimitere clara, prin link, la articolul de unde am preluat informatia. E drept am mai aruncat un ochi si pe alte site-uri si, in mare, peste tot se vorbea despre aceleasi lucruri.

“in primul si primul rand nu e un protest ci un demers de bun simt, pe care l-am argumentat (si pe care tu nu l-ai citit, chestie care ar fi trebuit sa se intample); am reluat de atatea ori discutia asta, ca sa ii explic fiecaruia ca tot ce trebuie sa faca e sa citeasca dracului scrisoarea aia si abia apoi sa se expuna, incat mi-e greu sa mai reiau aici… singura mea concluzie este aceea ca reactiile au fost umorale, galagioase si neargumentate, dovada ca e mai simplu sa spui “ba pa ma-tii” decat sa stai sa te intrebi pur si simplu “dar ce vor astia frate?” credeam ca sunt oameni inteligenti in teatru, oameni care se focuseaza pe problema nu pe persoane, dar – nu-i asa – Herta Muler a plecat din Romania ca sa scape inclusiv de alde Caramitru”

Ok… Mea culpa, nu e un protest ci un demers prin care se cere sa se impuna, un demers prin care se protesteaza ca nu se monteaza piesele voastre, un demers prin care se cere obligativitatea…

Imi pare rau ca reactiile au fost pestrite la randurile dmneavoastra dar inainte de a arunca cu piatra si de a arunca cu vorbe pline de ocara in cei care reactioneaza ar trebui sa va ganditi ca fiecare e liber la o opinie, ca in teatru e greu sa multumesti pe toata lumea…

Si apoi ce treaba are Herta Muller in povestea asta? Pana sa castige meritosul premiu intelectualii tarii asteia nu-i pomeneau numele si acum toti o simpatizeaza. Oare asta nu se numeste ipocrizie?

“30% dintr-un repertoriu inseamna 1 maxim 2 spectacole pe an… asta inseamna mult?”

Nu inseamna mult deloc dar nu prin constrangere o sa ma convingeti sa va montez.

“in Germania repertoriul teatrelor este in majoritate german (clasic si contemporan… ai net, fa un reserach asa cum am facut si eu inainte sa scriu scrisoarea aceea);”

De la tara la tara, de la societate la societate, lucrurile stau diferit. In Germania, in State sau oriunde pe globul asta lucrurile stau diferit. Dar pentru Romania, o tara in care comunistii au folosit teatrul ca o forma de manipulare foarte ingrijit controlata, prin celebrele comisii de cenzura, o scrisoare prin care se cere sa se impuna ceva nu pica bine. Mie nu-mi pica bine.

“obligatia consta in a juca piesa noua romaneasca si nu a juca o anumita piesa sau un anumit autor… sunt o gramada de posibilitati de a cauta si gasi piesa care trebuie : concursuri, concesionare (asa cum ai facut chiar tu cu Ignat), achizitie directa si, inainte de toate, entuziasm si research”

Exact si despre asta vorbeam si eu… Ma deranjeaza acest cuvant: obligatie.

“peste tot se scrie in majoritate prost, e ceva logic; deosebirea e ca afara cineva cauta textul acela bun (fiind si finantat de stat), iar la noi toata lumea latra, canta sau danseaza… scoradet a citit mii de piese ca sa ajunga sa gaseasca si sa traduca vreo 50… tu cate ai citit frate? sau trebuie sa roage omul de voi… reactia ta dovedeste clar ca pentru voi nu exista dramaturg, nu suntem in acelasi film… asta e boala si e foarte veche”

Da, peste tot se scrie prost dar nu peste tot acele piese ratate mi se vand/impun ca super capodopere a dramaturgiei contemporane. Sau pe unde se intampla, exista critici care au grija sa desfiinteze cu mult entuziasm aceste pseudo-capodopere.

Si acum revenim la acuze gratuite. Promit sa numar cate piese am citit si sa va spun. Oricum ma intreb de unde ati dedus ca nu exista dramaturg pentru mine? Pentru ca nu sunt de acord cu Demersul dumneavoastra? Pentru ca m-am saturat de politizarea teatrului? Pentru ca poate nu am chef ca in cariera in care abia fac ochi sa mi se impuna ceva? Cat despre finantari pentru piese bune sau proaste, nu vad legatura cu subiectul.

“referitor la bani… sigur, de ce sa ceara un dramaturg roman1000 de Eur si sa nu ia orice tilica de regizor minim 3000? ipocrizie cat cuprinde…”

Daca retineti, din postarea anterioara am spus cat se poate de limpede ca nu sunt eu in masura sa stabilesc valoarea nimanui si fiecare valoreaza atat cat considera el ca merita. “Mi se pare normal ca fiecare om sa-si cunoasca valoarea si nu sunt in masura sa comentez acest lucru.” Despre ce ipocrizie vorbim?

Pasul al doilea: Politizarea teatrului

Acum sa ma intorc la Politizarea teatrului:

Directorii sunt pusi de consilii locale, judetene sau direct de ministere prin concursuri formale, in care de cele mai multe ori se cunosc rezultatele dinainte de a se incepe inscrierea.

In fiecare campanie electorala se dau spectacole pentru partid… Sau se avanseaza sau, mai rau, se concediaza oameni, in functie de politica locala sau, dupa caz, nationala, judeteana, etc. De regula, fiecare schimbare de guvernare aduce noi curente artistice, psd-iste sau pdl-iste, la conducerea teatrelor.E foarte adevarat ca a spune cum stau lucrurile se numeste ipocrizie.

La fel de adevarate sunt scuzele penibile prin care se spala banii in cultura romaneasca cu ocazia a tot felul de manifestari “culturale” facute intre “prieteni”, cum ca publicul nu e interesat de cultura, dar na’, trebuie s-o mai bifam si pe asta, sa nu se spuna ca nu am avut nici o manifestare. E tot o ipocrizie, poate chiar o nerozie din partea mea sa rostesc asa ceva. La noi, lumea nu vine pentru ca sunt saraci, lucreaza si au copii si asculta manele. De aceea salile de teatru, cu mici exceptii, sunt in bataia vantului. Nu pentru ca nivelul a scazut.
Altceva decat sa ni se umple salile cu forta nu stim, nu am fost invatati si nicidecum pentru ca habar nu avem cum sa ne facem un public al nostru, sa il crestem, sa il pastram…

Toata lumea se preface, in numele Artei, ca fac si dreg dar majoritatea nu face nimic concret ci doar pretinde ca face si arunca cu vorbe grele in cei ce fac. Cred ca deja sunt nebun de legat ca observ asa ceva. Lucrurile stau foarte bine, toti muncesc si toti fac arta. Suntem noi prea ignoranti sa le intelegem.

Putini regizori, manageri, actori, dramaturgi (am sa ma limitez la lumea teatrului) s-au adaptat vremurilor de astazi si si-au dezvoltat diferite tehnici de marketing prin care au umplut salile. Mijloacele folosite nu au fost cele mai apreciate de majoritate insa au reusit sa trezeasca din adormire teatrul. E drept ca multi nu sunt de acord cu “Opera lui Afrim” insa salile lui sunt pline si publicul il urmareste prin tara sa-i vada noile productii. E drept ca Mihaita poate fi acuzat ca face afaceri in fata teatrului insa salile sunt vandute in avans. Si exemplele ar putea continua… Insa acesti oameni nu au facut “demersuri” ca lumea sa le vina obligatoriu la spectacole ci si-au vazut de treaba. Persoanele date ca exemplu nu sunt aratate cu degetul ci am ales la intamplare doua exemple pozitive, cunoscute si dincolo de lumea teatrala.

Ca vrem sau nu, lucrurile se schimba si in loc sa stam cu mana intinsa si sa gandim juguri, mai bine am gandi cum sa iesim in fata publicului si sa ii propunem teme care l-ar putea stimula sa se intoarca la teatru. Sigur voi fi acuzat ca gandesc la o diminuare a calitatii teatrului. Din pacate nu o gandesc ci o constat si nu ma grabesc sa fac ignorant pe nimeni ci doar sa remarc ca acest sistem lasat in deriva, cu noi juguri, nu va aduce teatrul de calitate la suprafata. A veni in intampinarea publicului nu inseamna a diminua calitatea ci a deschide urechile si ochii la ce este in jurul nostru si a le oferi ceva ce sa poata fi suficient de stimulant pentru a-l vedea din nou in sala.

De ce se intampla toate aceste mici lucruri si muuuulte altele? Tocmai din cauza politizarii fara de sfarsit a artei.
Culmea nu e ca se politizeaza ci ca majoritatea prefera acest lucru. Ce e mai cald decat un coltisor bugetar in care sa se complaca urland ca nu au bani, ca nu li se da piese sa joace, ca nu li se monteaza piese, ca nu monteaza, ca nu au bugete, etc…?

Pasul al treilea: Justificari al caror rost nu il inteleg

Intentia mea nu era sa dau in dramaturgi ci in notiunea de obligatie in teatre… Daca s-ar citi concret, s-ar observa intentia corecta.

Revolta mea de acum, daca se poate citi liber, este asupra sistemului per general nu strict asupra dramaturgilor. Articolul de atunci era pe seama acestui demers cu care nu sunt de acord…

Nu am reactionat dupa ureche ci dupa experientele personale.

Nu cer ca cineva sa fie de acord cu mine… Nu sunt nici politician si nici nu apartin vreunei institutii de cultura si nici nu fac jocurile unor mai mult sau mai putin manageri.

Sunt liber sa fac cat si cum cred eu. Si asa vreau sa raman. Si, sincer, nici nu arunc cu pietre dand sentinte: “tu esti asa si tu invers” sau sa lipesc etichete gen “ignorant” sau alte injurii gratuite. Nu cred ca aceasta metoda ma va ajuta sa fiu mai bun si nici sa conving pe altii ca ce zic eu e drept. Poate nici nu e, dar e adevarul meu. Si in acest adevar imi duc existenta.

Iar daca ar fi vorba de un spirit patriotic in care acest demers ar fi pentru apararea dramaturgiei romanesti, atunci as intelege…. Dar ma tem ca nu despre asta e vorba…

Pasul al patrulea: Rezumat concret – De ce nu sunt de acord

Pentru ca:

-Spiritul teatrului nu inseamna doar dramaturgie ci actul in sine.

-Adoram sa cerem si sa ne complicam viata in loc sa facem putina curatenie in haosul existent.

-Ceea ce astazi este doar un demers inocent, in viziunea mea e o amenintare la libertatea mea de creatie, exprimare.

-Cine ar fi obligat sa monteze, daca nu regizorii tineri? Unui regizor cu cota nu-i poti impune; unui regizor debutant ii impui: “Vrei sa montezi? Ori asta, ori pa”…

-Nu mi se pare normal ca in loc sa ne dezvoltam site-uri gen “regizor caut piesa”, “liternet”, prin care operele sa fie facute cunoscute macar la un nivel de prezentare, sa cerem ca si cum ni s-ar cuveni ca piesele noastre sa fie montate. De ce sa existe entuziasmul, de care am fost acuzat ca nu-l am, prin gasirea unui text in care sa cred, cand se poate sa-mi fie bagat pe gat?