Postare patetica si de necitit

Cand am apucat-o pe acest drum, si aici ma rfer la inceputurile lui, pe cand doar imi doream acest drum, am fost privit ca un idealist ce refuza sa se maturizeze. Ai mei nu mi-au dat nici o sansa, taica-miu chiar mi-a spus ca voi reusi la facultate cand isi va vedea ceafa, mama se chinuia sa ma convinga sa ma mai inscriu la o facultate ca sa nu ma ia in armata iar bunicul mi-a furat dosarul ca sa ma inscrie la teologie…. Toti imi spuneau ca nu am ce cauta in aceasta meserie, iar cei ce nu-mi spuneau nici prea multe sanse nu-mi dadeau, probabil nu le aratam eu suficient, nu le demonstram… cine stie? Acum odata cu trecerea anilor imi dau seama ca ceva ceva aveau dreptate doar ca nu stiau cum sa se exprime… Posibil sa nu fiu facut pentru acest drum pentru ca nu mi-l permit iar de unul singur e al naibii de greu daca nu imposibil, e ca si cum ai merge pe autostrada pe jos si vesnic esti depasit de masini in diferite viteze, iti sangereaza picioarele si te intrebi la ce naiba o tii langa iar acele masini culmea iti dau ambitia de a ajunge la final. Asta nu au stiut sa-mi explice… Nu avea treaba cu talentul sau alte porcarii ce ne sunt fluturate pe sub nas ci despre “sfanta treime” din care eu nu stapaneam nici o latura… Nu aveam bani pentru a ma putea dedica strict artei, nu aveam pile si nu ma pricep nici cum sa-mi vand corpul in folosul artei… Cateodata regret ca nu pot, e drept imi trece repede. In zilele cand am ceva de mancare ma gandesc ca majoritatea marilor artisti au inceput asa si ca undeva exista o stea si pentru mine dar care desi are un nume nu straluceste, inca. Incep sa inteleg mesajul lui Cehov si sa-mi dau raspunsuri la intrebarea: Ce este important gloria sau cum sa-ti porti crucea?… Se pare ca prin prezenta postare sunt  lamentabil cu amandoua.

Nu am ascultat de ai mei, am pornit pe acest drum, naiv, cu capul plin de vise. Nu am regretat niciodata, nici in zilele cand saracia ma facea sa dorm prin gara in ultimul an de facultate pentru ca nu aveam bani de camin sau mai apoi cand a trebuit sa muncesc diferite munci (majoritatea s-au dovedit a fi teapa la modul ca uitau sa-mi dea banii). Si am plecat in 1997, la 18 ani am plecat sa imi transform visele in realitate. Mi-e dor de copilul acela, acum mi se pare atat de frumos si de pur in comparatie cu adultul ce a rezultat incat simt nevoia sa-l protejez uneori. Acest drum s-a compus dintr-o serie de alegeri, mai bune sau mai rele, decizii sau mai tarziu temeri… Cata speranta se afla intr-un om la inceputul drumului si cata dezamagirre se gaseste la mijloc… ma intreb ce-oi gasi la final…

Uneori apartamentul mi se pare inchisoare, calculatorul un drog ce devine tot mai slab si nemultumitor iar prietenii nu ii mai vad. Cred ca sufar de o orbire timpurie la acest capitol sau poate ca din pricina capriciilor mele sau alegerilor facute am reusit sa-i indepartez unul cate unul… Trebuie sa ies la vanatoare de prieteni noi.

Cert este ca ma aflu la mijloc de drum, nu am ajuns la destinatie, mai degraba m-am tot abatut pentru diferite necesitati materiale sau sentimentale sau in unele cazuri din prea mult altruism… Da inca mai pot spune ca ma aflu pe drum, e drept mai dezamagit ca niciodata, sau mai doborat ca niciodata… Intr-o zi sper sa si merite. Este tot ce astept de la capatul acestui drum. Mi-ar parea rau ca si finalul sa fie o iluzie cred ca ar fi maxima dezamagire.

Senzatia care o traiesc acum este ca ma invart intr-un cerc din care nu mai ies, lucrurile se repeta intr-una, singura diferenta fiind proportia necazurilor ce din ciclu in ciclu sunt tot mai apasatoare… Aceleasi tepe, aceiasi oameni de nimic cu alte fete… aceasi societate… O sa ma opresc aici, iar tu micule voyerist ce citesti aceste randuri ele nu ti se adreseaza ci mi se adreseaza pentru acele zile cand va trebui sa-mi amintesc…