CASA PRESEI LIBERE: FABRICA MEDIA CONTROLATA
Joi, 22 Octombrie 2009, 19.00
Forma si functia – doua concepte mereu la indemana cand judeci o cladire din punct de vedere conceptual. Felul cum e proiectata, felul cum e utilizata. Se mai adauga sfera publica si comportamentul uman intr-un cadru profesional delimitat. Se adauga si puterea ideologiei in diferite momente istorice, puterea de a impinge societatea intr-o anumita directie, chiar prin intermediul unui proiect arhitectural, sau cuvinte precum „control”, „ordine” si „joc”. Daca te asezi in fata imensei cladiri a Casei Presei Libere, ridicata la marginea centrului Bucurestiului, aceste instrumente conceptuale – si multe altele – pot fi folosite pentru explorarea identitatii sale, insa e putin probabil ca ele sa ofere vreo explicatie asupra semnificatiei ei esentiale. Prea multe se petrec in interiorul cladirii, prea multe s-au intamplat de cînd a fost construita.
„Fiecare cladire este perceputa ca o realitate concreta”, scrie arhitectul Thomas A. Markus. Mirosurile si zgomotele, scarile care duc intr-o parte sau alta, chipurile familiare si nefamiliare – totul reprezinta o experienta unica. Atunci cand cineva incepe sa eticheteze cladiri (cum e cazul cu „Casa Scanteii” sau „Casa Presei Libere”), inlocuieste o realitate complexa. Numele, comentariile, analizele, impreuna cu fotografiile si planurile, sunt texte ce nu reusesc sa reproduca realitatea bogata a cladirilor si „in primul rand experienta unica a existentei inauntrul unui spatiu, laolalta cu alti oameni”. Astfel, insusi numele acestei cladiri masive si greoaie, Casa Presei Libere, contine un grad de fragilitate inevitabila.
Un teritoriu atat de meticulos controlat de o singura tabara, asa cum a fost Casa Scanteii in anii comunismului, nu putea oferi prea mult spatiu de manifestare caracteristicilor individuale. Pe atunci repertoriul elementelor producatoare de semnificatie din cladire era, probabil, mai redus decat astazi, relevand o relatie mai stransa intre forma si functiune. Post-socialismul a pus la indoiala insusi conceptul de semnificatie, evidentiind mai ales neincrederea in unele mari naratiuni, laolalta cu un anumit grad de dezordine creatoare si cu alunecari de sens. S-au adaugat noi straturi.
Urban Larssen este doctorand si lector asistent in antropologie sociala la Universitatea din Stockholm. A fost reporter pentru mai multe ziare suedeze. In prezent lucreaza la o teza despre jurnalismul din Romania si conexiunile cu activismul global pentru libertatea de exprimare.
Inovatie in sectorul cersetorilor – Cersitul de ziare
De ceva timp urmaresc un batran care, in fiecare zi, vine la Casa Presei, sta la usa si cum prinde un om cu legitimatie de presa il roaga sa-i aduca ziare. Omul este ingrijit, punctual, iti poti regla ceasul in functie de el si pot spune ca are o rabdare de fier.

Sunt sigur ca a fost subiectul multor colegi de-ai mei pe bloguri precum si subiectul de tigara. Intrebarea cea mai des vehiculata fiind: “Dar ce-o face Dumnezeule cu atatea ziare?”
Sa zici ca-si sterge geamurile pica pentru ca vine zilnic; sa zici ca doar le citeste si a gasit o metoda sa nu le plateasca iar pica, omul cere de mai multe ori acelasi ziar; uneori, uitand ca ti-a cerut, iti mai cere odata. M-am gandit ca poate omul are si vecini si culege pentru tot blocul, dar pare prea cusuta cu ata povestea. Un coleg a dat verdictul: “Sigur le vinde. Daca isi scoate vreo 10 Roni zilnic, omul e multumit”.
Nu il poti acuza de nimic. E linistit, nu deranjeaza pe nimeni, nu miroase, nu sforaie cand adoarme pe trepte; cand cere, e extrem de politicos; deschide usa la domnisoare sa poata patrunde in incinta redactiei… Ma mir ca nu le-a trecut prin cap sa-i ofere un post de portar. Face cam tot ce fac si ei.
Si cand te gandesti ca o face pentru cateva ziare…
Foto: Gabriela Sabau- Cotidianul
A fost cutremur la Casa Presei Libere
Da, a fost, e corect, acum mai sunt doar replicile. Au fost victime dar nu pagube materiale majore ci doar spirituale. Coşmarurile provoate de acest cutremur în schimb fac ca fiecare undă să pară un cutremur.
Slavă Domnului, eu sunt doar puţin atins de el. Sună macabru dar aşa e. În rest e o linişte deplină ca şi cum toţi ar asculta atenţi să prindă vreun ecou al replicii. Speriaţi, oamenii au părăsit redacţiile şi stau cuibăriţi pe la fumoare, în grupuri, bazându-se unii pe alţii în caz de un nou val. Acolo se simt în siguranţă.
A transmis de la faţa locului nimeni altul decât eu



