Gheorghe Dinica o afacere de succes pentru presa?

De cateva zile ma izbesc stiri despre Gheorghe Dinică, despre starea critica in care se afla, daca e mort sau nu, daca va mai trai sau nu, etc. E normal, mi-am spus, este un Maestru al teatrului romanesc, cunoscut, valoros, etc.

Apoi au scapat prin blogosfera cateva farame de articole gata fabricate in care i se anunta decesul. In caz ca se intampla sa nu rateze ocazia de a fi primii. Fiind un maestru, este o afacere buna. Ma intreb insa,cum de casele de pariuri au scapat aceasta ocazie? Este la fel de curios cum presa nu numai ca speculeaza dar parca si isi doreste sa se intample o tragedie, doar va iesi un subiect lacrimogen, savuros, pe placul oamenilor, vesnic insetati de sange.

Am intrebat si eu: daca publicul este atat de insetat de a afla vesti despre marii artisti ai acestei tari, de ce nu-i promovati mai des?

Raspunsul venit a fost ca nu se vand, nu mai sunt la moda, chestiile bune, reusitele nu atrag vizionari/audiente.

Deci dupa logica mea banala, oamenii au ramas insetati de sange dar afirma ca sunt satui si ca numai asta vad la televizor, nu isi doresc chestii pozitive si vor sa-i vada morti pe toti idolii lor asta le-ar da satisfactii multiple.

Mi-aduc aminte ce afacere banoasa a fost decesul maestrului Stefan Iordache. Au iesit carti cu sau despre el, stiri super vandute, etc.

Va dati seama ce ar insemna decesul maestrului Gheorghe Dinica?

Cred ca in curand ne vom vana artistii si ii vom conserva ca in fiecare toamna sa avem cate unul-doi. Afacerea trebuie sa continue nu?

“Yorick” un raspuns la intrebarea: A fi sau a nu fi?

O noua revista de teatru s-a lansat pe piata Online din România. Vestea, nu poate decat sa ne bucure, tinand cont ca totul in ultima vreme e contaminata de virusul anului 2009 si anume Criza. Public mai jos comunicatul de presa necenzurat cum imi doresc sa fie si cronicile lor. Le doresc ani multi, cronici care sa schimbe fata culturii din Romania si de ce nu subiecte cat mai interesante.

Editura Nemira lansează în format online, revista săptămânală de teatru “Yorick”, coordonată de criticul Monica Andronescu, ce poate fi vizitată la adresa http://yorick.ro/. Studii, opinii, discuţii despre fenomenul teatral, cărţi de teatru, istorii despre oameni care au urcat odată pe scenă şi ale căror roluri au început să se scufunde în uitare, reportaje şi interviuri sunt câteva dintre rubricile pe care vi le propunem săptămânal de acum înainte… Nu lipsesc “Critica criticii” şi o “Anchetă” în care Yorick îi provoacă la dialog pe oamenii din teatru. În primul număr, la masa de discuţii am invitat doi actori, Maia Morgenstern şi Marius Manole, un regizor, Victor Ioan Frunză, şi un scenograf, Adriana Grand.

Teatrul e o poveste, iar poveştile trebuie povestite. Şi, cum asta am simţit că lipseşte în ceea ce se cheamă astăzi critica de specialitate, noi, o echipă de teatrologi şi filologi pentru care teatrul este de ani mulţi un „love story”, vom încerca în „Yorick” să oprim în loc istoriile sculptate în efemerul scenei şi, aşa cum spuneam, să stăm la poveşti despre teatru…

Critica, în acest moment, se axează în cea mai mare parte pe cronică, una de verdict, în care cronicarul îşi arogă drepturi de mic Dumnezeu. „Yorick” vrea să vorbească şi despre altceva, să coboare cronicarul pe scenă şi în sala de teatru. De ce „Yorick”? Nu pentru că numele lui semnifică veşnicul „vanitas vanitatum” căruia ne supunem cu toţii şi căruia teatrul i se sustrage totuşi, în ciuda atât de pieritoarei sale „materialităţi”. Ci pentru că Yorick este marele personaj absent al tuturor timpurilor. Cel care este şi nu este. Cel care e dispărut, dar trăieşte. Cel care te face cu un ochi să plângi şi cu celălalt să râzi. Începând de astăzi vă dăm întâlnire în lumea virtuală a bufonului lui Shakespeare să-i golim împreună “tolba nesecată de ghiduşii şi neţărmurită-nchipuire”.

Despre o seară petrecută la teatru

A fost minunat. Pe o ploaie de vară, la începutul primăverii, în faţa teatrului era plin. Chiar îmi bătea inima, dacă nu voi găsi loc, ce mă fac?

În sală oameni, în special Vipuri, Profesori, etc… Toţi privesc cu un interes prin sală căutându-l pe Godot probabil… Cert e că ceva căutau cu privirea… poate să vadă cine îi vede, cine îi admiră, poate pentru a sări în ochii presei, nu ştiu.

A început spectacolul; lumea s-a mai potolit, mai puţin două doamne care mai aveau ceva de povestit şi de amuzat. După ce regizoarea spectacolului a luat măsuri şi a ssssssâsâit puternic s-au potolit şi ele, pentru vreo 5 minute.

Spectacolul curgea aidoma picăturilor, spectatorii însă s-au plictisit repede de privit înspre scenă şi şi-au reluat privirile prin sală. O femeie îşi verifica sms-urile, un nene se foia nervos şi, din toţi porii lui, transmitea înjurături că s-a pus lângă scenă şi nu poate ieşi.

Un cuplu cutezător s-a ridicat şi, călcând multă lume pe pantofi, a reuşit să evadeze. Startul şi mai ales reuşita lor i-a impulsionat şi pe alţii şi, uite aşa, sala s-a golit suficient pentru ca toată lumea rămasă să aibă loc.

Şi spectacolul curgea… Un grup de adolescente se amuzau teribil şi cu foarte mult zgomot că vedeau dosul unui actor, o bătrână întreba cu voce tare “Ce zice?”. Probabil a aflat până la final când toţi s-au năpustit pe uşă de parcă cineva ar fi strigat incendiu.

Mai are rost să vorbesc şi despre spectacol?

Dacă totuşi doriţi să aflaţi citiţi AICI

Despre cum s-ar fi ieftinit chiriile

Am aruncat un ochi prin presa de specialitate să văz preţuri.

Da, poate că or fi scăzut ele, dar tot mari , nejustificat de mari rămân. Astfel pentru un apartament cu 2 camere cel mai ieftin găsit a fost de 280 de euro pe lună undeva prin P-ţa Trapezului. În rest oferte care mai de care mai apetisante ba că e 300 de Euro da e dotat cu o masina de spalat Albalux, Ba că e 500 de euro da e în centru etc.

Logica lor o fi justă dar a mea îmi spune că dacă muncesc o lună doar ca să-i dau acelui proprietar chiria şi taxele aferente, atunci la ce naiba mă mai străduiesc?

Omul nu este prost că cere ci eu dacă dau. Dar dacă nu dau… ce naiba fac?

Detest feţele lor satisfăcute când îşi încasează banii, dreptul lor ce li se cuvine, bani pe care i-am muncit.

Detest ideea de a sta la cineva in casa lui, căci la noi ideea de închiriat se aseamană cu cea de luat în gazdă.

Detest băncile că mi-au tăiat orice vis frumos de a mai putea lua vreun credit imobiliar.

Şi acum mă detest şi pe mine aşa că mă duc să mă culc.