Ganduri catre Edera – o privire in urma

Sunt fascinat de energie. Ma gandesc la ea si, de multe ori, privesc cum se creeaza lucruri miraculoase cu ajutorul ei. O unealta ce poate fi si o arma dar si o cheie in evolutia umana… Poate acesta este si motivul pentru care unii o vor tinuta sub control sau, mai rau, storcand din oameni, aidoma unui vampir, lasandu-i doar atat cat le trebuie sa traiasca. Ce rasa ciudata suntem si noi oamenii… Si cum ne mai place sa fim asa…

Ganduri catre Edera – Un nou inceput

Sunt pe punctul de a finaliza un spectacol minunat la Tg Mures. Ma simt implinit, imi place ce a iesit, mai este de muncit dar semnele sunt bune, luna noua a trecut si prin urmare stau linistit. Un lucru straniu de cand sunt aici nu mi-a mai fost rau… Probabil de la aer mi se trage…

Acum zece ani, pe cand eram un tanar absolvent de facultate, un tanar actor cu vise multe in minte si enorm de multa energie neutilizata suficient, am pus in scena un spectacol deosebit: Ganduri catre Edera, bazat pe uluitoarea poveste de dragoste dintre Lucian Blaga si Cornelia Brediceanu. Am jucat spectacolul acesta in multe locuri, teatre, am avut succese si insuccese, dezamagiri si impliniri insa tot timpul indiferent de situatie mi-a fost drag. Un text superb, o energie deosebita cu care ma incarcam de fiecare data… Pe atunci pregateam si un elev pentru a da la teatru. (experienta intensa, finalizata cu succes dar pe care nu o voi mai face prea curand) . Iar cum ii sta in fire fiecarui aspirant la teatru in a-si intrece profesorul, nici acesta nu este mai prejos. Pe atunci jucam si Blaga, si mult timp m-a tocat la cap sa-l reiau cu el. 

Moartea accidentala a unui anarhist la Teatrul de Arta Deva

Am reusit sa evadez din nebunia asta sugatoare de viata numita Capitala si sa ajung prin Deva la o avanpremiera a spectacolului Moartea accidentala a unui anarhist. Nu pot sa vorbesc prea multe despre spectacol deoarece regizorii imi sunt prieteni, unul mi-e si partener de viata si coleg de meserie si mi-e greu sa fiu impartial fiind destul de implicat inca din etapa cand textul se traducea.

Dar voi vorbi despre o senzatie placuta pe care aproape o uitasem, familia pe care fiecare spectacol o formeaza, o familie traznita, de artisti, toti diferiti, unul mai dement ca altul, cu bune, cu rele, dar pentru scurta perioada a repetitiilor, familia lor.

O vizita prin Templul meu

Templul fiecarui om este corpul sau… spunea Blaga candva.  Nu pot decat sa fiu deacord cu el. Evenimentele din viata mea ma determina sa ma intorc pios in Templul meu, sa caut, sa ma rog, sa meditez, sa ma vindec ca apoi sa pot merge mai departe.

Am multe ganduri in minte, multa frustrare in suflet si enorm de multa energie… negativa, care ma apasa. Ma simt aidoma unui: om, cu entuziasmul ‘nalt cat cerul care si-a facut aripi de ceara spre a zbura spre soare, dar, soarele i-a topit aripile si omul a cazut in mare… 

Femeia de ceara

Sambata si duminica mai exact 17 si 18 iulie se va juca din nou spectacolul “Femeia de ceara”.

Se spune ca  teatrul reda doar parti din realitatea ce intrece cu mult in duritate aceasta lume speciala. Si cu toate acestea, proiectul nostru se pare ca este pe un drum bun. Ecourile au fost bune, chiar si cele negative au fost bune, (cand spun asta ma refer strict la ce anticipasem deja). Acum lucram la urmatoarele doua spectacole ce vor fi montate in paralel, cu aceleasi mijloace minime financiare dar cu imaginatie si dorinta de a le vedea si real nu doar in planul fanteziilor mele bolnave. Uneori ma simt un mic cersator dar nu am ce face…

M-am intrebat eu de ce as veni daca as fi un simplu spectator. Ce ma face sa vreau sa vin si sa vad cum o actrita ( ce interpreteaza absolut minunat o partitura difica) imi reda o noapte de un chin cumplit, insistent, aidoma unei dureri de masele, facandu-ma sa ma simt total inconfortabil. De ce as veni? Sincer, habar nu am. Daca privesc din acest unghi nu cred ca m-as duce. Ar fi prea greu, as avea nevoie de relaxare nu de ceva care sa ma solicite emotional si mental. Daca privesc in schimb ca ma duc la teatru as fi curios ( si aici este un defect profesional) sa vad ce s-a realizat. Insa omul de rand de ce ar veni? Unii pentru ca adora sa vada suferinta ( cineva imi spunea ca pe el anumite situatii limita cand toti plang il fac sa rada), altii vin pentru ca, probabil, ne sunt prieteni si cred ca ne vom supara pe ei… iar altii pentru ca le place teatrul. Oricum daca vei veni cu siguranta nu vei avea ce pierde, ci doar de castigat.

Am refuzat sa chem critici de teatru. Sunt curios cati vor avea curiozitatea sa vina singuri si sa ma surprinda cu punctul lor de vedere. Mi s-a spus ca acest fel de a gandi nu o sa-mi aduca nimic concret, cu atat mai mult cu cat pentru multi sunt total un necunoscut. Asta astazi, caci maine, tu cel care citesti pe aici, cu siguranta vei stii destul de multe lucruri despre mine pentru a nu mai fi un necunoscut…

O sa inchei aceasta postare despre nimic in care am lasat cuvintele sa zburde in schimbul traficului si va astept la spectacol. Incepe la ora 19. Asta inseamna ca maxim la ora 19.00 publicul este in incinta salii iar usa de la intrare inchisa.

Linistea de dupa

Astazi este duminica… Duminica de dupa furtuna. A fost frumos ieri, mi-a placut. Pacat ca doare atat de tare capul si culmea nu de la stres. Acum ca spectacolul a fost aruncat pe piata evident ca am inceput deja sa ma gandesc la celalalt  ce va urma. Un lucru e sigur merita tot chinul macar pentru emotiile si adrenalina din timpul spectacolului…

O sa adaug zilele urmatoare si fotografii si clipul dar sa-mi treaca mahmureala asta…

Femeia de ceara la final

Ok se pare ca ajung cu repetitiile la final si ca voi scoate piesa asta. Este ok. Imi place. Abia astept sa o vad cu toatele cap la cap. In ciuda haosului in care traiesc piesa asta a curs cum nu m-am asteptat pana acum fara surprize sau alte neprevazuturi. Sper sa nu vb aiurea si sa ma trezesc cu tot felul de… Eh… Astazi am trimis si comunicatul de presa suna cam asa:

Sambata, 3 iulie, la orele 19.00, va avea loc premiera spectacolului “Femeia de Ceara” la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Balcescu.

Acest spectacol este primul dintr-o serie de spectacole incadrate intr-un proiect teatral, Teatrul Tabu, condus de regizorii Mihai Vantu si Daniel Ionescu, proiect ce se va intinde pe parcursul unui an intreg.

Proiectul va trata subiecte contemporane, TABU. Temele abordate, nu tot timpul comode, dar vecine noua, vor prinde viata in spectacole diferite, in spatii diferite.

Primul spectacol care va deschide acest proiect este Femeia de Ceara, o monodrama ce a aparut din dorinta de a invia pe scena emotia adevarata, aparent neslefuita dar deosebit de puternica. Tema: Dezastrul interior al unei mame ce-si vede copilul mort.

In spatele unui personaj dramatic absolut tulburator se ascund intentii ce isi au menirea de a aminti oamenilor cateva notiuni despre umanitate, dragoste materna, divinitate, sacru. Cum le vor fi servite aceste notiuni? Oferindu-le contemporanilor nostri ceea ce cauta si servesc cu atata inflacarare: duritate, imagini tulburatoare, chiar socante.

Daca nu ai ce face poate tragi o fuga dar te previn nu e un spectacol usor de digerat.

In fotografii protagonista spectacolului, Lacramioara Brecea si sursa foto aparatul meu ala de mi l-ati facut cadou de ziua mea.

Despre cum este sa fii un tanar regizor…

Aceasta postare se vrea a fi o amintire pentru zilele cand eu voi fi un regizor in circuit si toata aceasta perioada de taiat venele va fi o amintire.

De asemenea, aceasta postare nu este indicata pentru a fi citita de catre unii sau de catre altii, ea starnind reactii diverse si total in neconcordanta cu ceea ce simt, gandesc, traiesc acum.

Cu alte cuvinte nu mai citi; daca o faci e problema ta.

Termin acest masterat de regie. In scurt timp voi avea o diploma a carei valoare va depinde de mine si munca mea. Momentan ea valoreaza NIMIC.

Ca orice tanar cu aspiratii, vise, idei si incredere in fortele proprii, am ignorat semnalele oamenilor patrunsi de virusul crizal al perioadei contemporane in care ne zbatem cu totii si am inceput sa gandesc un spectacol independent. Asa ca am inceput sa-mi caut actorii. Si i-am cautat, si i-am cautat, si pana la urma am schimbat piesa cu o monodrama pentru ca actori dispusi sa joace intr-un proiect al unui individ ilustru anonim care nu le promitea o suma de bani concreta ci doar ca se va zbate ca la final sa iasa si ceva banuti, au fost imposibil de gasit.

Am trecut la monodrama. Un text dur, violent, contemporan, insa e teatru si pe scena este singur el cu gandurile sale. 6 actori contactati, 6 refuzuri care mai de care mai spectaculoase si inedite. Am dat anunturi pe net prin diferite site-uri ca-mi caut un actor deschis la minte si m-a sunat o actrita. Ei, asta e, am schimbat piesa si acum repetam cu drag si spor la o monodrama cu o fata. Textul este chiar pe acest blog.

Nici daca vroiam nu o gaseam atat de potrivita si surprinzatoare pe acest rol. Buuun. Am actrita, acum sa rezolvam cu spatiul. Am nevoie de un spatiu in care ideea mea sa poata fi realizata, un spatiu la care acest text sa se preteze si mai mult un spatiu care sa aiba cat de cat un vad. Bucurestiul e plin de sali care mai de care mai dotate, mai putin dotate, etc… Si am inceput intai prin telefon. Majoritatea oamenilor de decizie cereau sa le trimit maculatura pe mail; am trimis si evident nu am primit nici un raspuns. Am mai trimis odata, acelasi rezultat. Apoi m-am luat de guler si m-am dus singur pe la institutiile de cultura sa incerc sa obtin un spatiu. Nu prea am reusit sa trec de secretare amabile care imi sugerau sa trimit un mail. Am renuntat la pretentii, am zis schimb ideea ne adaptam facem in hol, beci, acoperis etc. Acum astept raspunsuri si raspunsurile nu vin. Intre timp am scris o scrisoare elaborata prin care ma prezentam teatrelor din tara. Nici un raspuns. Am trimis-o la toate teatrele care au un mail public. Raspunsul: zero. De primit mail-ul l-au primit dar in Romania sa dai un refuz politicos este greu. In unele locuri mi s-a dat spatiu insa mi s-a cerut chirie pe el plus plata curentului, a personalului etc… Da, si eu ma gandesc cu ce bani imi cumpar decorul…

Continui sa-mi spun ca probabil nu am invatat sa bat la usi cum trebuie. Dar pana una alta lucrez din greu sa-mi pastrez increderea in calitatiile mele pentru a nu deveni inca unul care ingroasa randurile celor ce renunta la a visa pentru a se zbate in mocirla.

Pentru a putea fi judecat daca sunt bun sau prost nu ar trebui sa fac ceva concret?

Dupa cum spuneam aceasta postare este o refulare a frustrarilor mele acumulate de ceva timp pe care o pastrez pentru ziua cand va fi indicat sa nu uit aceste zile.

Tacere auzita in actiuni si sentimente

M-am plimbat de multe ori, fie in turnee, fie de capul meu, prin diferite tari. Ciudat cum de fiecare data cand eram inconjurat de oameni care vorbeau limba lor sentimentele mele erau impartite in doua.

Pe de o parte ma simteam in minoritate, ciudat, nu intelegeam ce spun si cautam diferite forme de a ma intelege cu oamenii fie din maini, prin gesticulari exagerate, fie repetand accentuat anumite cuvinte in toate limbile pe care le stiu. Cu o oarecare disperare de a ma face inteles, incercam tot ce-mi trecea prin minte. De multe ori nici nu trebuia sa vorbesc, nici nu-si avea rostul dar atunci, exact in acel moment, ma gasea nevoia de comunicare si nu cu ai mei, cei care ma intelegeau ci cu ei, cei multi.

Pe de alta parte insa ma facea sa ma simt special, unicat, o mica vedeta cazuta in centrul atentiei. O tinta pe care toti o vor aproape (in special pentru a o tepui, de exemplu in orice bazar din Turcia), sa-i satisfaca toate nevoile, macar in aparenta.

Apoi am vazut in centrul Bucurestiului un grup de surdo-muti. Pareau veniti in excursie, erau la fel ca orice turist, cu aceeasi mirare pe fata la fiecare cladire ce rasarea in fata, aceleasi tinte usoare pentru comercianti, hoti, etc… Ma uitam hipnotizat pentru ca erau atat de normali, fericiti impreuna. Si de ce nu ar fi?

O fata la un moment dat s-a rupt de grup pentru a arunca un ambalaj la un cos de pe marginea strazii (da, asta e cam ciudat, sa fii civilizat). Dand sa se intoarca, s-a speriat de o maturatoare pe care n-o simtise langa. Pentru cateva secunde se citea panica pe fata ei. Grabita, s-a alaturat grupului. Cat timp a fost singura, groaza de noi, ceilalti, a facut-o sa para victima sigura.

Ma deranja ca nu le intelegeam limbajul, ma irita asta, dar ma si fermeca in acelasi timp. Stiam ca nu trebuie sa ma uit ca un taran insa nu ma puteam abtine.

Intors acasa am inceput sa ma gandesc la ce dorim noi sa definim ca normal, la cat de aproape de limita suntem cu totii pana la a fi anormali tocmai din pricina limitelor impuse de noi, la ce imagine puternica, frumoasa si atat de banala am putut vedea.

Evident ca mi-a dat ideea unui spectacol. Momentan o developez pe hartie. Voi incerca sa vorbesc si eu despre normalitate cum au incercat si altii dar din perspectiva intregului perceput de mine. Voi folosi aceasta normalitate ca o forma de manifest impotriva propriilor noastre neputinte si, mai ales, voi incerca sa redau frumusetea scenei pe care nu am vrut s-o rezum la cuvinte, ea fiind actiuni si sentimente.

Vreau sa-mi fac o trupa

Mi-am propus sa imi formez o echipa a mea. Sa plecam de la zero si sa urcam atat cat ne vor tine puterile. Sa-i fomez asa cum cred, stiu si vreau, si impreuna sa facem o echipa care sa schimbe putin peisajul teatral.

Frumoase ganduri e mai greu cand sa le pui in practica. Momentan ma chinui sa gasesc un spatiu propice unei dezvoltari armonioase. Dar pana atunci cei interesati sa ma caute.

Anunt:

Caut, pentru o trupa de teatru, tineri si tinere, slabi sau grasi, frumosi sau urati, actori profesionisti sau amatori, seriosi ( care isi asuma un angajament ) , doritori sa participe la cea mai uluitoare experienta a vietii lor, care sunt constienti ca odata intrati nu le va fi usor (si mai mult indiferent daca vor parasi trupa nu vor putea sa mai revina la viata dinainte). De asemenea caut tineri plini de vise, aspiratii, dorinte caut tineri care sa creada in ele si impreuna sa fie atat de darnici incat visele lor sa devina visele tuturor. Caut sa strang o echipa de puternica, unita, unica. Te caut. Chiar nu intelegi?

De detalii ma voi ocupa in curand…

Update: Ce trebuie sa faca cei interesati? Sa lase un comentariu cu o adresa de mail sau o modalitate prin care sa poata fi contactati.De indata ce se va strange trupa pentru a incepe, va voi anunta.

Experienţe culturale

Am fost la un spectacol zilele trecute cu un grup de cronicari veniţi să dea un verdict scris asupra actului artistic. A fost interesant cum gazdele ne-au ţinut locurile cele mai bune, cum am fost trataţi ca nişte mici dumnezei, cum spectacolul începuse de fapt înainte de a se bate gongul.

A fost iarăşi interesant de studiat cum cronicarii cu care tocmai ce stătusem de poveşti într-un alt mediu teatral şi anume cârciuma, în sală au devenit sobri, ca nişte judecători, studiaţi de toată lumea (ei ştiind că sunt studiaţi) şi având acea atitudine de superioritate.

Nu am să vorbesc despre spectacol, asta cu sigurantă au vorbit ei destul, nici despre gazde care au făcut tot ce le-a stat în putere să ne fie pe plac. Ci despre publicul avizat, cronicarii.

De fiecare dată când vin ei, tot teatrul e pe jar. Şi de ce nu ar fi, de cuvântul scris al lor se leagă imaginea teatrului în fond. Toţi de la plasatoare (care au un rol foarte important), pâna la actori şi directori, au inima în gât, actorii îşi pun tot sufletul pe scenă, doar doar vor fi remarcaţi, într-un sens pozitiv.

După spectacol toţi se gudură pe lângă cronicari să afle marele adevăr. Verdictul. Apoi auzi dacă e ceva de bine, replici de genul “Da, păi acolo eu am propus asta”, dacă e ceva de rău „Păi eu i-am spus regizorului că nu e în regulă dar nu a vrut să mă asculte”…În general cei în lipsă sunt vinovaţi. Oricum discuţiile de acolo nu se vor reflecta decât în parte în cronica scrisă, dar oamenii speră…

Pentru un actor o cronică bună îl poate scoate în faţă, pentru un regizor înseamnă alte uşi care se deschid, iar pentru teatre înseamnă festivaluri, justificări ale activităţii lor, etc. Dar pentru cronicar înseamnă doar că-şi face munca…

Eu personal ador cronicarii invizibili. De ce? Simplu nu ştii niciodată când sunt în sală, iar omul notează ce vede orice om care plăteşte bilet, nu ce i se pregăteşte. Avem şi noi câţiva dar e mai greu în sistemul nostru să te duci incognito şi, s-o recunoaştem, e mai fun aşa… Unde ar mai fi distracţia dacă nimeni nu ar şti că eşti în sală?

Despre cum Modestia nu foloseşte nimănui

Cică a fi modest e o calitate… până aici sunt de aceeaşi părere doar că nimeni nu completează o calitate pentru alţii… care nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt.

Aşadar AICI puteţi citi o super cronică scrisă de Gabi Lupu despre mine şi spectacolul meu… care de altfel e foarte bun şi sunt doar la început…